Poezii poezii...

Ridică-te, femeie, din colţu-n care plângi
Şi nu lăsa pârdalnica durere să te-nece,
Căci ai în tine forţa, puterea s-o alungi,
S-o scoţi pe uşă-afară, chiar de nu vrea să plece!

Nu te lăsa-nrobită de jalnica-ntristare,
Nu fă în plac acelui ce-a vrut să se răzbune,
În el e neputinţa! Iar vina el o are!
Şi doar din laşitate a vrut a te răpune...

Nu ai venit pe lume nici servitor, nici sclavă!
De ce primeşti povara atâtor greutăţi?
De ce îl crezi pe-acela ce spune că eşti slabă
Şi te supui mâniei şi strâmbei judecăţi?

Înlătură din cale neghina ce se-adună,
Împiedicându-ţi pasul în voie să îl faci,
Nicicând o buruiană, un fir de mătrăgună,
În roze parfumate nu poţi să le prefaci!

Alungă-l pe acela ce nu te preţuieşte,
Nu risipi-n cenuşă al tău mărgăritar,
Lacrima nu-ţi merită acel ce te răneşte
Crezând că-i eşti o jertfă adusă pe altar!

La tine vin sa te privesc


zambind ,si ca sa-ti povestesc
ce-am mai vazut, ce n-am uitat,
ce-am daruit, ce mi s-a luat ,
ce umbre vad si ce lumini ,
cum trec incet printre straini,
cum ma prefac in pastrator
al dorului nemuritor.
 
In mine port atatea  lumi
de la cei buni si cei nebuni ,
le-amestec noaptea si tresar
cand vad in ele inca-un dar,
si nu ma tem de rataciri
fiindca stiu ca prin iubiri
cu totii trecem dar pastram
lumina ce ni-i dat sa dam.
 
De-ar fi sa zbor , as vrea s-ajung
la geamul tau si sa-ti ating
un dor uitat sau poate-un vis
pe care altii l-au ucis,
sa ti-l asez  'napoi  in gand
si sa te vindec de descant,
sa plec in zori ca  sa pastrezi
privirea ta spre ramuri verzi.

Un lung tren ne pare viaţa....
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
......Unde stăm câte un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:

În ochii tăi mă vindec şi mă sclad,
Ne ţinem, unul altuia,de cald
Sau noaptea, poate,numai de urât...
Eu nu te-ntreb de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt..."

Nu ti-am cerut prea multe lucruri,
Ti-am spus doar: "Orice-ar fi sa simti,
De vrei de mine sa te bucuri
sa nu ma minti....
Nu ti-am cerut cand sufeream
Sa ma saruti ori sa m-alinti
Un singur lucru iti ceream:
Sa nu ma minti!
Cand fruntea-n negura-ti vedeam
Si te rugam sa-mi spui ce simti,
Intotdeauna-ti aminteam
Sa nu ma minti..
Nesocotind ce te-am rugat
Cu-atat de calde rugaminti
Ai spus ceva... si ai uitat
Sa nu ma minti..."

Iartă-mă!
Că dincolo de ochii mei
Se află cerul
Cu stelele din ochii tăi,
Că la spovedanie
Sufletul meu n-a păstrat taina
Poeziei care eşti tu.

Iartă-mă!
Dar n-ai ştiut să citeşti
Printre rânduri, printre anotimpuri
Te-ai agăţat de toate punctele
Şi de toate virgulele nepuse
Când prin mine erai scrisă tu
Ca un roman de amor beletristic.

Iartă-mă!
Că m-ai întâlnit pe toate drumurile
Ca pe o dragoste de la colţul străzii,
Că m-ai crezut al tuturor
Iar eu am fost doar al tău
Şi al restului lumii
Al poeziei şi al nimănui altcuiva.

Iartă-mă!
Că te-am trăit
Ca două vieţi într-o altă viaţă
Şi ţi-a părut atât de puţin,
Până şi împărtăşirea emoţiilor
A devenit pentru tine o povară
De care n-ai aflat niciodată.

Iartă-mă!
Că în această dragoste foarte mare
N-am avut timp pentru altceva
În afară de mărturisirile ei,
Şi pentru că m-am lăsat prădat
Ca la drumul mare
De tot ce era al meu şi devenea al tău.

Iartă-mă!
Că mi-ai luat totul
Şi m-ai lăsat doar cu mine
Având deasupra acest nimb
Al păcătosului, al vinovatului
De a te fi iubit până la despărţire
Ca apoi să intru-n blestem.

Iartă-mă!
Pentru fericirea până la nefericire
Oferită senin prin ochi şi gene
De echilibrul fragil al chimiei
Când ni se sărutau genunchii,
Preoţii o să ne dea canon
Pentru acest desfrâu al eurilor.

Iartă-mă!
Că te-am căutat atât de atât în tine
Şi printr-o sublimă întâmplare m-am găsit pe mine
Iartă-mă!
Că rugăciunea ta la Dumnezeu era cu mine
Şi toate gândurile mi se întorceau la tine.

Iartă-mă!

Marius Tucă

Adio, adică rămâi

Adio, adică rămâi
Nu înseamnă da, iubire,
Când zic da, înseamnă nu,
Când zic tu, lovesc în mine,
Când zic eu, înseamnă tu.
 
Se-ntâmplă, în fiece clipă,
Mereu, întâmplarea dintâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
 
Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.
 
Pe sobă sunt blocuri de gheaţă,
La Cercul Polar cresc lămâi,
Eu nici nu mai ştiu adevărul,
Adio, adică rămâi.
 
Iubindu-te, parcă-ţi port ură,
Reproşuri, când fac, te mângâi,
Spun viaţă şi tu auzi moarte,
Adio, adică rămâi.

 Adrian Păunescu

TOAMNA..
Îmi netezește tâmpla o frunză ruginie..
Nu știu când vântul toamnei a smuls-o din copac
Și mi-a suflat-o-n creștet..cu gânduri să mă-mbrac..
Știu doar atât: că toamna prin ea-mi vorbește mie!..
 
Îmi spune că se-ntoarce..cu zile scurte, triste
Cu poame ce abundă..și brumă-n zori de zi
Întemnițând în vraja-i speranța de-a trăi..
Se-apropie tacită, dând tonuri pesimiste...
 
Îmi plânge monotonă în suflet nostalgie
Și inima mi-o-nchide într-o simțire calmă
Pe tâmple mi se-așterne înc-o superbă toamnă
Sorbindu-mi tinerețea..cu frunza-i ruginie!..