Proză.....

De la un timp, am început să simt cum dispare. Din senin, fără vreun efort anume. Se topește ca un gând rătăcit, alungat de obsesie. Niciodată nu ești conștientă de unde și când apar obsesiile. Ca să pot prelua controlul (ce gând stupid), am început negocierile și cumpărarea fracțiunilor, scurse în minute, apoi în ore: dacă aș merge două stații pe jos, aș pierde douăzeci de minute. Dacă aș urca în autobuz, aș câștiga jumătate din timp (pun în calcul și semafoarele și traficul), dar plătesc, nu e scump, dacă vorbim serios, să plătești un bilet de autobuz pentru zece minute din viață. Ceva mai scump ar fi dacă aș lua taxiul, aș combina confortul cu viteza și, oricum, câștig. Câștig timp pentru, nu mai contează pentru ce. Măresc pasul și frecvența pașilor. Ies iar cu plus. Semaforul e verde și fug ultimii metri să prind culoarea de trecere. Am trecut! Iar calculez: dacă aș fi rămas dincolo, aș fi pierdut trei minute. Dar am reușit! Am câștigat și mă simt învingătoare pentru ziua de azi. Făcând un calcul estimativ, am agonisit o oră. Am ajuns să fiu profesionistă în agonisirea timpului, încercând să regăsesc timpul pierdut. E cea mai mare avere pe care o am și mă simt o avară, șezând pe grămada de timp (pentru că bani, tot nu am învățat să adun) și rânjesc spre mine: astăzi sunt mai bogată cu o oră!

Va continua...

continuarea...

Am reuşit să trec strada, dar dincolo, mă atacă iar gândurile, agasante. Nu reuşesc să le alung. Amintiri, frânturi de gânduri, proiecte. Realitatea dispare, oamenii devin umbre şi gândurile domină. Mă obosesc. Refuz, să cred că de atâtea ori, să cad pradă şi repet rugăciunea necontenit, Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi. Repet rugăciunea isihastă, pentru că citisem cândva despre isihasm şi importanţa liniştii mentale. Nu eram sigură nici pe teorie, nici pe veridicitatea rugăciunii, dar o repetam continuu apărându-mă de mine însumi. Astăzi, mai mult ca oricând, am nevoie de un ceva, pentru că azi vidul este mai mare. Azi strig mai crâncen, dar nimeni nu aude. Oamenii merg spre ale lor, fiecare ducându-şi povara sau norocul pe umeri. Şi norocul, uneori, e o povară. Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.

Așa mergeam întotdeauna grăbită spre casa când mă întorceam de la școală. Colegii de clasa lungeau drumul cu o vorbă, cu o glumă. Aruncau ocheade elevilor de la școala vecină, mai o piatră într-un câine, mai o glumă plină de duh, eh, Eu fugeam și știam de ce fug, Trebuia să văd ochii mamei Trebuia să miros prin casă ca să văd dacă a apărut iar dușmanul. Avea mereu același miros de țuică și odată cu mirosul acela o pierdeam pe ea. Atâta timp cât ea se ascundea în bucătărie, nu mai aveam nici o șansă să-i amintesc de mine. Nici o șansă ca să pot alunga acel miros. Şi atunci, apărea vidul. Hăul creștea și mă înghițea fără milă. Dispăream până dispărea mirosul.
Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.
Apoi, apărea urletul pe care-l simțeam înăuntru. Şi ura. Întâi o îndreptam împotriva mea. Ieșită pe stradă, loveam cu dușmănie copacii, încercând să simt durerea, ca să estompez durerea interioară. Zdrobeam pumnii, până la sânge. Să mă doară. Să mă doară! Pumnii amorţiţi şi însângeraţi erau absenţi. Nu participau la complotul autodistrugerii mele, rămânând străini. Durerea nu venea. Loveam până la epuizare. Aşteptam ca nemernica să mă certe văzându-mă cu mâinile astea. Vroia să mi le îngrijească şi să le înfăşoare în cârpe albe. Ştiam că nu va fi aşa. Ea va fi într-un miros greu de tutun şi ţuică şi vreo câteva zile nici nu mă va vedea. Apoi să mă cuprindă cu mâinile tremurânde (a câta oară!) şi să-mi spună că-i pare rău, că mă iubeşte. Sunt singurul ei sens în viaţă. Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi. Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi.

Primul pumn care a zdrobit faţa unui îngâmfat mi-a adus o satisfacţie deosebită. A înjurat. A înjurat de mamă. Atunci, în acea fracţiune de secundă cât a parcurs pumnul către rânjetul său, toate frustrările, toată nebunia trăită seară de seară în aiureala de pe străzi, toată ura, mânia împotriva ei, împotriva mea, şi-au găsit rana prin care să se scurgă în neant. Rana rânjea pe chipul lunganului, şi rana era cauza tuturor nenorocirilor, era ura însăşi. Aşa că am dat. O dată. De două ori, cine mai ştie de câte ori se ridica pumnul, cobora, încercând să omoare rânjetul, încercând să şteargă chipurile din fum şi mirosul din suflet. Cineva m-a tras, m-a trântit cu faţa în jos. Mai mulţi au tăbărât sugrumându-mi respiraţia. Le simţeam greutatea. Le simţeam mirosul. Le auzeam vocile într-un amestec de sunete. Am urlat. Am urlat până la durerea în timpane. Până la epuizare. Până în neştire.